Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre
Creștinismul românesc are origine apostolică. Populația geto-dacă din regiunea vestică a Mării Negre (Sciția Minor, Dobrogea de astăzi) a primit cuvântul Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi, în a doua jumătate a secolului I. De aceea, ziua de 30 Noiembrie marchează o sărbătoare națională bisericească, fiind dedicată Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României.
Numărul mare al martirilor din regiunea Dunării de Jos, care provin din timpul persecuțiilor din secolele III-IV, precum și numeroasele dovezi arheologice și mărturii lingvistice probează vechimea şi răspândirea creştinismului pe teritoriul de azi al României.
Încreștinarea strămoșilor noștri nu s-a realizat la o anumită dată, printr-o convertire a lor în masă, din ordinul conducătorilor politici sau în urma activității unor misionari oficiali, cum este cazul altor popoare din jur. La daco-romani procesul de încreștinare are o notă specifică, în sensul că a durat câteva secole, fiind rezultatul contactului direct al populației autohtone și al coloniștilor romani cu propovăduitorii noii credințe religioase. Limba latină și credința creștină au fost factorii care au contribuit la consolidarea procesului de unificare etnică, lingvistică și spirituală a autohtonilor cu noii veniți în Dacia, de neamuri și credințe diferite. Romanizarea și creștinarea au fost două procese paralele, încât se poate spune că la încheierea lor a apărut în istorie un popor nou, cel român, cu o credință nouă, cea creștină. Cu alte cuvinte, poporul român s-a născut creștin.
Ortodoxia românească în perioada medievală
Ortodoxia românească şi-a consolidat peste timp o expresie culturală şi socială proprie, ca purtătoare de romanitate în Orient, în comuniune cu Ortodoxia universală, prin stabilirea şi întreţinerea unor relații de frățietate şi comuniune cu popoarele ortodoxe de limbă greacă sau de limbi slave din regiune. Organizarea bisericească atestată pe acest teritoriu în perioada Sinoadelor ecumenice (secolele IV-VIII) a inclus mai apoi episcopiile care au funcționat în cnezatele şi voievodatele din secolele IX-XIII (Muntenia, Moldova, Transilvania și Dobrogea).
Odată cu întemeierea statelor feudale româneşti din provinciile de la sud şi de la est de Carpați, sunt înființate și structuri bisericești în simfonie cu puterea domnitoare, respectiv Mitropolia Ungrovlahiei (în 1359) și Mitropolia Moldovei (în 1401), aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.
În veacurile XIV-XIX, Biserica Ortodoxă din Principatele Române şi-a împlinit rolul misionar şi duhovnicesc printr-o vocație slujitoare în mijlocul poporului dreptcredincios, preocupându-se de educație, cultură şi artă, de opera social-filantropică şi de păstrarea identităţii naționale. Viaţa religioasă din Transilvania a păstrat mereu, prin spiritualitate, limbă şi cultură, legăturile cu aceea din ținuturile extracarpatice. De asemenea, Biserica noastră a întreţinut o permanentă legătură de frățietate cu creștinii ortodocşi aflaţi sub dominaţie otomană şi a sprijinit mănăstiri şi biserici din Țara Sfântă, Muntele Athos şi din întregul Orient. Mitropoliții Ţării Româneşti şi ai Moldovei au stat întotdeauna în legătură cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol şi s-au bucurat de o cinste deosebită în lumea ortodoxă, dovadă fiind şi titlul onorific acordat Mitropolitului Ţării Româneşti de „Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei”, încă din veacul al XVIII-lea.
Biserica Ortodoxă Română în perioada 1859-1944
Revoluția din anul 1821 a deschis o epocă nouă pentru Biserica Ortodoxă Română, Regulamentele Organice pregătind, într-o primă fază, unificarea Bisericilor din Țara Românească și Moldova. Această unificare bisericească s-a realizat după unirea Principatelor Române (1859), printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) din data de 3 decembrie 1864, prin care a fost proclamată „autocefalia” sau „independența” Bisericii Ortodoxe Române și constituirea unui Sinod general al acestei Biserici. În același scop, la 11 ianuarie 1865, s-a acordat mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei titlul de „mitropolit primat” al Bisericii Ortodoxe Române.
În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-au luat o serie de măsuri care au dus la schimbări profunde în viața bisericească. Astfel, în anul 1863 a avut loc preluarea de către Statul Român a averilor mănăstirești, ceea ce a însemnat creșterea în anii următori cu 25% a bugetului de stat prin veniturile pe care acele posesiuni le aduceau. Preluând toate veniturile, Statul și-a asumat și acoperirea cheltuielilor de întreținere a școlilor și a așezămintelor medicale și sociale ale Bisericii. Principiul asumării cheltuielilor aferente activității de cult a fost aplicat deficitar, suferind mai multe modificări de-a lungul ultimilor 150 de ani. Într-o primă fază, din cauza nerespectării de către autorități a obligațiilor legale decurgând din Legea comunală din 1864, s-a produs o degradare masivă a patrimoniului eclesiastic, însoțită de reducerea numărului de preoți și monahi, ca urmare a privațiunilor la care aceştia au fost supuși.
În anul 1872 a fost adoptată Legea organică prin care s-a constituit Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate în Biserica Ortodoxă Română, iar după proclamarea independenței de stat (9 mai 1877) și a Regatului României (1881), Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, la data de 25 aprilie 1885.
În anul 1893 Statul a preluat la bugetul central salarizarea clerului, iar în anii 1902-1904 a reorganizat Casa Bisericii, instituție centrală de stat care gestiona proprietățile bisericești neconfiscate. În perioada interbelică, salarizarea clerului va fi asigurată integral de la bugetul de stat, clericii fiind asimilați funcționarilor publici, iar sumele alocate de către autoritățile centrale și locale, mai ales pentru conservarea bisericilor monumente istorice și pentru construirea unor noi locașuri de cult în marile orașe, au fost în creștere. După Unirea de la 1918, celelalte culte recunoscute de statul român au beneficiat de drepturi egale celor recunoscute Bisericii Ortodoxe Române, deși averile lor nu fuseseră preluate de către Stat.
Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu România în 1918, prin care s-a creat statul român unitar modern, a dus și la o serie de prefaceri în viața Bisericii. După 1918, statul a preluat – mai cu seamă în Transilvania – multe din atribuțiile care reveneau până atunci Bisericii (de pildă, în domeniul învățământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din provinciile unite cu Țara Mamă au intrat în componența Sfântului Sinod, iar la 18/31 decembrie 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeș, unul din susținătorii fervenți ai Marii Uniri.
La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, precum și ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh. La 25 februarie 1925 a fost promulgată Legea pentru înființarea Patriarhiei Române, la 6 mai 1925 au fost promulgate Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Șaguna, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc investitura și întronizarea primului patriarh, Miron Cristea (1925-1939).
Biserica Ortodoxă Română în perioada 1944 - 1989
După anul 1944, Biserica a fost înlăturată treptat din viața statului. În 1948, odată cu instalarea în România a regimului comunist, învățământul religios a fost eliminat din școli, s-au interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost suprimate unele dintre periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate multe instituții de învățământ teologic, s-a interzis catehizarea tineretului. Curând după 1944, peste o mie de preoți ortodocși au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși în lagăre de muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră (unii au murit acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964). Între cei aruncați în închisori, se numărau și teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Savin, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) și mulți alții; câțiva preoți ortodocși au fost împușcați. Fostul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte, în contumacie (†1964, în Franța). În 1959 au fost desființate un număr însemnat de schituri și mănăstiri, sute de călugări și călugărițe au fost scoși din ele în mod brutal și trimiși în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat.
Regimul comunist a păstrat sistemul de sprijin direct apărut ca urmare a preluării averilor mănăstirești în secolul al XIX-lea, acordând însă doar un sprijin la salarizare și implicându-se doar în consolidarea și restaurarea monumentelor istorice bisericești. În ultimii ani ai dictaturii comuniste au fost demolate peste 20 de lăcașuri de închinare din București (mănăstirile Cotroceni, Văcărești, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Alba-Postăvari, Enei, Spirea Nouă Izvor, Sfânta Treime Dudești etc.). Autorizațiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obțineau cu multă greutate. Preoțimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată și controlată în permanență, prin așa-numiții „inspectori de culte” și ofițeri de Securitate, prezenți mereu în toate instituțiile bisericești.
La 4 august 1948 a fost publicată Legea pentru regimul general al Cultelor, prin care era menținut sistemul de culte recunoscute, însă cu unele adăugiri de sorginte sovietică. La 19-20 octombrie 1948 Sfântul Sinod a votat un nou Statut pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat apoi și de Ministerul Cultelor, amendat ulterior prin mai multe hotărâri sinodale. Pe baza acestui Statut, Biserica Ortodoxă Română, în pofida tuturor limitărilor impuse și a restricțiilor abuzive exercitate asupra ei, a reușit să-și mențină autonomia, să-și desfășoare activitatea proprie și chiar să-și întărească poziția în societate cu prețul a numeroase jertfe din partea ierarhilor, preoților și credincioșilor.
Biserica Ortodoxă Română după anul 1989
Evenimentele din Decembrie 1989 au adus o seamă de schimbări, nu numai în viața politică și socială a țării, ci și în domeniul vieții religioase. Imediat după derularea acelor evenimente, ținând cont de noile condiții de libertate și democrație din țara noastră, Sfântul Sinod a reconfirmat în anul 1990 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române din anul 1948, eliminând toate prevederile impuse abuziv ce contraveneau principiilor de libertate și autonomie bisericească.
După căderea regimului comunist, Biserica Ortodoxă Română a fost pusă în fața unor provocări noi, însă relația între stat și culte a revenit la aceleași coordonate antebelice ale sprijinului statului și cooperării în activitatea culturală, socială și educațională, toate acestea fiind consfințite în Constituția României (1991 şi 2003) și în Legea privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (2006). Ținând cont de noile reglementări legale, în anul 2008 a fost aprobat un nou Statut pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, care a fost ulterior amendat prin mai multe hotărâri ale Sfântului Sinod.
Astfel, în perioada de după 1989, au fost reînființate unele eparhii desființate în 1948, s-au înființat noi eparhii în țară și diaspora, alte eparhii au fost ridicate la ranguri superioare, s-au redeschis mănăstirile și schiturile desființate în mod abuziv în 1959, s-au înființat noi așezăminte monahale și s-au construit ori renovat sute de lăcașuri de cult.
În plan cultural, au fost înființate noi instituții de învățământ teologic, atât la nivel liceal, cât și la cel universitar, învățământul teologic superior fiind încadrat în Universități de Stat și reorganizat pe diferite specializări. Au apărut o serie de noi publicații periodice, lucrări noi de teologie, au fost înființate studiouri de radio și televiziune ale Bisericii, ca parte a Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei Române.
De asemenea, Biserica Ortodoxă Română și-a reluat într-o altă perspectivă activitatea de ordin social-filantropic, prin înființarea unor asociații caritative în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor și persoanelor cu dizabilități, precum și prin asistența religioasă în instituții publice de stat.
Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată, în repetate rânduri, de delegații ale Bisericilor Ortodoxe surori și a continuat să participe la activitățile desfășurate în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor, a Conferinței Bisericilor Europene, ale unor Comisii mixte de dialog teologic internațional sau bilateral cu alte Biserici.
Datorită transformărilor numeroase și dezvoltării deosebite a organizării și funcționării Bisericii Ortodoxe Române, mai ales după întronizarea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al României în anul 2007, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române a fost republicat în Monitorul Oficial al României nr. 97 din 10 februarie 2020, cu toate modificările aprobate de Sfântul Sinod în anii precedenți.
Potrivit actualului Statut, „Biserica Ortodoxă Română este comunitatea creştinilor ortodocşi, clerici, monahi şi mireni, constituiţi canonic în parohii şi mănăstiri din eparhiile Patriarhiei Române aflate în interiorul şi în afara graniţelor României, care mărturisesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii şi participă la viaţa Bisericii prin aceleaşi Sfinte Taine, slujbe liturgice şi rânduieli canonice” (art. 1).
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura „Patriarhia Română” și cuprinde 14.025.064 credincioși (85,54% din cetățenii României care și-au declarat apartenența religioasă la recensământul din anul 2021), care fac parte din 44 de eparhii (21 de arhiepiscopii și 23 de episcopii), organizate în 10 mitropolii (6 în țară și 4 în afara granițelor țării).
Pentru toate acestea, „Biserica Ortodoxă Română este națională şi majoritară potrivit vechimii apostolice, tradiției, numărului de credincioși şi contribuției sale deosebite la viaţa şi cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc” (art. 5 alin. 2 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române).
