Ansamblul Patriarhal
Catedrala patriarhală, Reședința patriarhală și Palatul Patriarhiei constituie un ansamblu de primă însemnătate al Bucureștilor, care datează de pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o dată cu mănăstirea ctitorită în 1656 de voievodul Țării Românești, Constantin Șerban Basarab (1654-1658).
Biserica cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena a fost sfințită în 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei și al Întregului Orient, împreuna cu Mitropolitul Ștefan al Țării Românești și cu episcopii de Râmnic și de Buzău. Sfântul locaș a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Același domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reședință mitropolitană.
Clădirea denumită astăzi Palatul Patriarhiei a fost construită de Statul Român, la începutul secolului al XX-lea, pe locul fostei săli a Adunării Deputaților de pe Dealul Mitropoliei din București. Vechea sală a Adunării Deputaților, cu terenul aferent, a aparținut Mitropoliei Țării Românești, care își avea sediul în clădirile ce înconjurau actuala catedrală de pe Dealul Mitropoliei, după cum dovedesc hrisoavele vremii.
Reședința mitropolitană și apoi patriarhală a devenit de-a lungul vremurilor „unul din cele mai active focare religioase și culturale ale Țării Românești”. Construită între anii 1656–1658, odată cu Catedrala, Reședința patriarhală este ctitoria lui Constantin Șerban Voievod.
